duminică, 31 martie 2013

Partener SuperBlog? Mai in viitor!

Ultima proba, ultimul articol scris pentru Spring SuperBlog 2013, 14 din 14 si am ajuns la finish. Rezulta ca prima mea calitate care m-ar recomanda ca partener al acestei competitii este perseverenta. Si nu mi-a fost deloc usor, numele meu nu se regaseste printre primele locuri in clasament, dar nici nu ma plang, pentru mine aceasta competitie a fost o portita de scapare, o cale de a face ce-mi place mai mult: sa scriu. Dar va trece mult timp pana ce ma voi situa printre primele locuri, competitia a fost acerba anul acesta si nu pot sa vorbesc despre participarea ca partener media decat intr-un context absolut futurist, cu nuante puternice de SF. Deja parca si vad anuntul raspandit prin blogosfera:

Incepe editia de toamna 2132 a SuperBlog! 
Bloggeri parteneri:
A. Xuleasca
C. Yescu
...
...
Dana Veres!
Iar o zi din aceasta perioada ar fi plina de activitati si evenimente, iar contextul lumii din viitor imi va oferi tot suportul necesar. In primul rand cred ca voi avea nevoie de o clona care sa faca tot ce nu voi face eu in aceasta perioada, o s-o pun sa-mi faca de mancare, sa spele rufe, sa calce haine, sa faca totul. Iar eu doar sa stau cu un computer de ultima generatie sa ma ocup de toate noutatile, sa citesc creatiile celorlalti. Apoi cred ca ar fi recomandat sa-mi instalez un router wireless in masina, sa fiu sigura ca prind semnal la internet mereu. Sper ca nu va fi interzis sa navighezi pe internet in timp ce conduci. Eh, cat timp incerc sa setez pilotul automat pe o viteza mai mica, de doar 220 km/h nu cred ca ma va prinde radarul robotilor politisti. 

Altfel spus, m-as trezi dimineata, as lua un mic-dejun sanatos, iar in drum spre serviciu voi cauta noutatile pentru ca presimt ca lumea nu-si va schimba prea repede moravurile de a sta noaptea pe net din cauza insomniilor, iar eu va trebui sa fiu la curent cu tot. Apoi imi voi continua documentarea in masina, pilotul automat va avea grija sa ma duca direct la facultatea la care voi tine un curs important si inovator: Statutul scrierii creative in mediul online. Acest curs se refera tocmai la obiectivul SuperBlog, de a stimula si a provoca bloggerii sa scrie. Iar studentii sunt incantati pentru ca acest curs nu are examen, forma de examinare este sa participe la SuperBlog, punctajul obtinut in timpul competitiei este transformat in note, iar asta ii motiveaza si mai mult pentru ca multi dintre ei primesc si note maxime, dar raman si cu premiile castigate pe parcurs. Dupa terminarea cursurilor as iesi in oras cu ceilalti bloggeri parteneri pentru a discuta subiectele legate de competitie si nu numai, ci si cum am putea atrage mai multi concurenti, acestia sa inteleaga ca nu premiile conteaza cel mai mult, conteaza sa parcurgi toate treptele si abia apoi sa privesti in urma, sa vezi cat ai avansat, sa realizezi ca la final ai ramas cu mult mai multe, nu doar cu nistr premii materiale, ai ramas cu o experienta care te-a invatat ca dincolo de concurenti exista oameni, oameni care pot deveni prieteni daca lasa orgoliul deoparte, inveti ca felul in care scrii nu trebuie sa fie obligatoriu placut si celorlalti, trebuie sa stii cum sa abordezi o tema in functie de proba. Apoi, seara, as petrece-o in familie, e momentul in care trebuie sa uiti ca exista serviciu, probleme, neplaceri, pe acelea le lasam la usa, iar cand intram in casa suntem doar noi, cei din casa, nimeni si nimic altceva.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013

sâmbătă, 30 martie 2013

Casa bunicilor, un diamant neslefuit

Cei de la Borealy ne propun in ajun de final al competitiei Spring SuperBlog sa prezentam cadoul ideal, indiferent de pretul pe care l-ar avea. In ceea ce ma priveste cred ca as parea prea materialista sa spun ca vreau o bijuterie cu 1000 de diamante sau o masina de Formula 1 pe care s-o tin in garaj, prefer sa ma gandesc la acest cadou ca la o perspectiva de viitor promitatoare de care sa ma pot bucura intru totul, nu doar cu latura mea vanitoasa, de aceea cadoul perfect ar fi un premiu la loto sau sa dispun de o suna de bani cu care sa pot renova casa bunicilor, de la tara, o casa si o proprietate destul de mare ca suprafata pe care bunicii intentioneaza sa o lase mostenire. Curata bijuterie...

Eu m-am nascut, am crescut si inca traiesc in jungla de beton a orasului Oradea, un oras de marime medie, dar care devine tot mai aglomerat, dar imi amintesc cu placere sfarsiturile de saptamana si vacantele petrecute pe ulițele satului Păușa din judetul Bihor, imi amintesc cum bunica imi pregatea mereu mancarea preferata, cum cocea painea aceea taraneasca in cuptorul din bucataria de vara, cum bunicul imi spunea in fiecare seara cate o poveste cu Pacala, imi amintesc de cum, copila fiind, ma jucam cu pisicile, cu cainii, cum ma bucuram de acel aer curat din satucul de campie inconjurat de paduri... Vreau sa evadez si sa construiesc aici o lume a mea, ar fi cadoul ideal... Ar fi ca si cum as cladi o noua lume din topazul cerului senin, din smaraldul padurilor si din ambra pamantului...

Casa bunicilor nu este tocmai noua, dar este solida, cu pereti foarte grosi care iarna asigura mentinerea caldurii in interior, iar vara mentine confortul termic chiar daca afara sunt peste 40 de grade. Desi multi viseaza la o vila noua cu piscine supraetajate, eu doresc sa renovez aceasta locuinta tocmai pentru valoarea ei sentimentala: este casa in care mama a copilarit si a crescut, in fata portii inca se afla bancuta unde isi intalnea iubitul seara de seara, este casa din care a iesit mireasa spre noua ei viata alaturi de alesul ei, iar acum este oaza noastra de liniste, este locul unde gasim doua suflete mereu tinere in trupuri ninse de trecerea timpului

Planul casei este tipic caselor batranesti, nu are baie, dar nu-i problema, facem! Acum, aici, exclusiv pentru Borealy pot face orice din casuta batranesca de la tara, o transform cat ai clipi intr-un palat, intr-o vila rustica ce poate gazdui chiar si musafiri pretentiosi, voi contura visul meu cel mai mare in cuvinte...



                                                             INTERIORUL:
Casa are doua camere spatioase, o bucatarie, un coridor lung si doua camari. Parca si vad cele doua camere zugravite in culori pastelate, cu mobilier din lemn natur, cu parchet simplu, dar cochet. Sobele ar ramane, eu consider ca o casa de la tara fara soba nu mai mai are acelasi farmec, ma amuza sa vad cum se tolanesc pisicile cat mai aproape de ea, in locul cel mai cald din casa. Iar ca mutarea in noua casa sa fie binecuvantata si intr-un ceas bun, s-ar potrivi in context si icoana Maicii Domnului care poate fi gasita la Borealy. Bucataria in schimb trebuie dotata cu de toate, cu apa curenta, microunde, mixer, blender si toate cele necesare. Iar pentru ca un cadou atrage un alt cadou, trebuie sa cadorisesc si bucataria cu ceva de la Borealy daca pentru camera de zi am ales iconita. Mi-a atras atentia acest set pentru ceai minunat, mi se par minunate cescutele si farfurioarele, cred ca as parea o gazda cocheta daca as servi ceai in aceste cesti musafirilor, dar as fi foarte interesata sa citesc si cartea "Povestea ceaiului" care vine cu aceste cesti. De gustat ceaiul Basillur Tea nici nu se pune problema... 
O camara cu siguranta va fi plina de bunatati traditionale: gemuri, compot de cirese si piersici (care sunt preferatele mele), muraturi si multe altele, iar cealalta poate fi transformata fara nicio problema intr-o baie.

Dar sa trecem la ceea ce conteaza cel mai mult pentru mine, si anume EXTERIORUL:


Curtea casei va fi plina de flori, de trandafiri, muscate, begonii,

toate culorile, o simfonie de nuante vor imbraca ambianta. Bineinteles ca de aici nu pot lipsi si vreo doua pisici si un catel. Foisorul de aici este inca rezistent si asteapta cu nerabdare serile calde de vara in care vom petrece cu totii la un gratar, la un pahar de vorba. Curtea imensa care adaposteste acum animalele va suferi si ea o schimbare de look, ii voi face o chirurgie plastica pe care n-o s-o uite in graba. O voi imparti in doua parti: intr-o parte vor fi gainile ouatoare si cele de carne, deci isi va pastra functia actuala, iar in cealalta vreau sa cresc cateva gaini pitice pentru ca mi se par tare haioase, mai ales cocosii miniaturiali care isi incoarda tot corpul sa faca un cu-cu-ri-guuu! Tot in aceasta parte imi doresc si o mini-livada cu un covor des de iarba la poalele pomilor, sa ma asez la umbra unui cires pe iarba proaspata si sa citesc cartile care vin cu cele doua cadouri amintite mai sus, iar din cand in cand sa-mi dea tarcoale un paun tantos. In gradina as cultiva rosii, ceapa, ardei, de toate pentru toti. Sa pot sa vad la tv toate stirile despre legume infestate si sa pot spune pe un ton machiavelic "Hihihihihi! Nu-mi pasa, eu am legumele mele!"

Sper din tot sufletul ca intr-o zi sa dispun de resursele materiale necesare pentru a-mi indeplini acest vis arzator, sa modelez aceast paradis, aceasta oaza de liniste ca pe-o bucata de plastelina, voi pune aici tot efortul necesar, voi pune mai ales sentimente pentru ca aici se va afla icoana mereu vie a bunicilor mei.



Deci? Este sau nu este acesta cel mai potrivit cadou pe care o persoana si l-ar oferi?

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013

luni, 25 martie 2013

I love Rozy, Rozy loves me...

Bună, dragilor! Mă numesc Rozy și sunt geanta preferată a deținătoarei mele (a fericitei mele deținătoare, aș zice eu). Poate că mă vedeți mai pricăjită, poate că nu sunt ca și acele genți superbe de la Reeija, cei care m-au provocat să vă spun povestea mea, dar am și eu șarmul și calitățile mele. Probabil că vreți să mă cunoașteți mai bine, așa că vă voi povesti în continuare despre viața mea și relația mea cu scumpa detinațoare, despre cum am ajuns în custodia ei, despre roul meu în viața ei, despre cum împărtășim sau nu secretele și asemănările dintre noi două.

Ne-am cunoscut într-o seară călduroasă de la sfârșitul lunii august 2012, ea căuta o geantă de mers la facultate, entuziasmată de începerea primului ei an de studentă, că vorba aia... lucruri noi la timpuri noi. De când am văzut-o intrând în magazin știam că voi ieși de acolo deodată cu ea. Și așa a fost! Ce bucuroasă a fost draga de mine! Își dorea tare mult o geantă roșie și cred că mă potrivesc de minune cu personalitatea ei. Parol că nu vă mint! Spun asta în primul rând pentru că am culoarea reprezentativă zodiei ei, ea este Leoaică și tare-i șade bine cu ceva roșu, aceasta este culoarea specifică unei persoane luptătoare, care nu se dă bătută cu una, cu două. De asemenea, consider că roșu inspiră feminitate, senzualitate și pasiune, asemenea unui trandafir, dar transmite și putere în același timp. Exact așa este și ea: tăria de caracter se îmbină cu inocența, cu feminitatea, adaugă un strop de pasiune în tot ceea ce face. În al doilea rând, consider că eu sunt exact ceea ce avea nevoie - vaaai, dar câtă modestie pe mine! - pentru că ea este o tipă practică, nu îi place să aibă și poșetă, și plasă pentru mâncărică, și mapă pentru caiete și alte pungi și punguțe atunci când merge la facultate și numărul de ore nu cere asta. Sunt doar eu! Adesea mă umple cu caiete, sendvișuri, sticla cu ceai și cu mărunțișurile ei. Iar asta mă bucură pentru că rămân doar eu în centrul atenției. După cum puteți vedea, sunt o geantă simplă, fără decorațiuni inutile pentru că la fel este și persoana care mă folosește, este o persoană care nu exagerează cu acesoriile și briz-briz-urile; și este sufletistă, înțelegătoare și cumpătată. Închizătoarea clasică este un simbol ce se regăsește si în personalitatea ei,  în felul în care se îmbracă, adică ea nu ține neapărat să fie în pas cu moda, ea preferă o ținută casual simplă, nu preferă eticheta cu nume de firmă, preferă calitatea, confortul. Pot spune că sunt imaginea ei în oglindă.

De asemenea, eu îi știu toate secretele! Știu care sunt cosmeticele ei preferate, știu ce nuanță de ruj poartă, știu totul despre ea. Știu până și ce mănâncă. Dar ea, culmea, nu-mi cunoaște „micile secrete” și anume, în urmă cu câteva săptămâni a bruscat un caiet când l-a scos din compartimentul meu cel mare și mi-a agățat căptușeala. Deși am țipat cât m-au ținut curelele de durere, nu m-a auzit și am rămas multă vreme cu rana deschisă. Într-o zi a aruncat bateriile aparatului foto la întâmplare,  taman în compartimentul bolnav, convinsă fiind că eu, Rozy a ei, sunt „sănătoasă”, dar eu haț! bateriile... Și păpate au rămas. Doamne cât m-am amuzat de ea văzându-i fața încruntată de la atâta scotocit, să-mi puște fermoarele de râs, nu altceva. Asta după ce cu câteva zile în urmă a întors pe dos toată casa ca le afle. Acest mister a fost dezlegat, dar mai există unul pe care nu vi-l spun. Hihihi, ce drăcușor mic sunt! Dar ce credeți, că am rămas nepedepsită? Nici vorbă! Într-o seară făcea cu mine pe chirurgul și a decis să mă bage la operație. Diagnosticul: hiperfractură a căptușelii. Un fel de hernie, cum s-ar numi la oameni... S-a înarmat cu un ac și ață și dă-i unul pe față, altul pe dos, unul pe față, altul pe dos și tot așa până s-a asigurat că nu mai ascund eu de ea nimic altceva. Dincolo de orice moment mai dificil, noi ne iubim mult și ținem una la cealaltă, îmi amintesc cât de supărată a fost când m-a frecat din greșeală cu fundul de un perete exterior al unei clădiri, de mi-a făcut tencuiala aia un gomaj în partea dorsală... mi s-a ciuruit toată vopseaua pe partea aceea. Tot Bloggeritza mea a rezolvat problema: m-a dat cu ojă roșie și gata! Și să nu vă prind că râdeți de mine! Ce? Voi nu v-ați zgâriat niciodată în părțile mai mult sau mai puțin sensibile? Voi nu vă puneți plasturi când pățiți așa ceva???

Acum parcă sunt obosită, aș merge într-o vacanță, dar îi sunt tare dragă stăpânei mele. Tot ceea ce pot să fac este să mă rog la sfinții genților să aibă grijă de mine că deja îmbătrânesc și nu mai țin pasul cu tinerica mea studentă... Sau să mă pensionez pe caz de boală?

Articol participant la Spring SuperBlog 2013

duminică, 24 martie 2013

Invitație cu iz antic

Dragi turiști,


Pentru Grecia timpul nu există, stă în loc privind minunatele peisaje, miile de insule peste care eu, Zeus, cel bătrân din vechiile mitologii, sunt regele. Eu am rămas zeu peste aceste ținuturi de basm pe care trebuie să le vizitați măcar o dată în viață. Eu vă recomand din suflet o vacanță pe insula Corfu, unde m-am retras și eu, pensionar fiind, alături de soția mea, frumoasa Hera. Deocamdată vă spun că am ales această destinație, definitiv până la urmă, datorită unei agenții de turism din România, despre ale cărei oferte vă voi vorbi mai încolo, în conținutul invitației mele. Din experiență vă spun că nu există o altă oază de liniște și relaxare pe tărâmul meu decât această frumoasă insulă aflată la câțiva kilometri de coastă, iar pentru a justifica asta nu ai nevoie de argumente foarte solide, e suficient să privești o fotografie și vei simți instantaneu cum un dor de relaxare îți străfulgeră gândirea.



Unul din motivele pentru care am ales Corfu ca și loc de odihnă, și la fel ar trebui să faceți și voi,  este peisajul splendid pe care acest petic de uscat ți-l oferă: poți admira atât apusul, cât și răsăritul, poți să te bronzezi pe plajele unice toată ziulica, ca și nevasta mea, dar aveți grijă să nu vă ardă prea tare sau, puteți face ca mine, să pescuiți. Nu vă așteptați la capturi impresionante, dar cu puțin noroc poate prindeți vreo caracatiță. Hera știe o rețetă pentru a prepara caracatița de-ți lingi degetele, că, cu timpul, de voie de nevoie, am învățat să mâncăm și noi altceva, gata cu ambrozia și nectarul deoarece criza a lovit în toți, iar culturile bio sunt puține și scumpe. Dar nu-i nicio problemă, din când în când ne mai răsfățăm la un pahar de vin cu vechii noștri prieteni Apollo, Hermes, Atena și mulți alții și mâncăm modern pentru că noi suntem zei moderni. Mâncare delicioasă găesești peste tot, la fiecare terasă de pe străduțele centrului vechi până la restaurantele sofisticate ale hotelurilor construite recent aici, iar dacă iubești muzica grecească, ești în locul care trebuie pentru că peste tot vei auzi acordurile muzicii tradiționale. De asemenea, puteți încerca și sortimentele preparate din niște mini-portocale, numite kumquat, care se mănâncă cu coajă cu tot după ce au stat o vreme în alcool. Sau poate îți vei cinsti prietenii la întoarcere cu un lichior de kumquat.

Dacă vă faceți griji în legătură cu transportul, trebuie să știți că puteți ajunge și cu avionul, dar și cu mașina. Exact, nu este nicio problemă dacă preferați mașina ca mijloc de transport până la coastă. De acolo vă îmbarcați într-un feribot atât dumneavoastră, cât și mașina. Astfel, puteți admira peisajele Greciei și valurile Mării Ionice de la bordul feribotului. Eu vă recomand să alegeți și transportul maritim pentru că experiența este unică, și vă spun asta din proprie experiență, eu mi-am pierdut toată tinerețea pe vârful Muntelui Olimp care mai tot timpul era învelit în nori groși, tot ceea ce vedeam erau norii albicioși, nu mai vreau să călătoresc cu avionul pentru că mă face să-mi pierd cumpătul gândindu-mă la câte am pierdut de-a lungul tinereții mele... Vă las și o fotografie să vă convingeți singuri că fiecare dintre voi ar trebui să încerce să călătorească cu feribotul, mai ales dacă nu ați experimentat asta niciodată. În schimb, dacă preferați peisajele de deasupra norilor  sau vă grăbiți de nerăbdare să ajungeți la destinație puteți opta pentru un Charter Corfu la prețuri foarte bune, dragii mei. Acum, de oriunde ați fi, Corfu vă așteaptă cu brațele deschise. Dar dacă sunteți din România atunci aveți un maxi-avantaj pentru că agenția de turism Paralela 45 are oferte pentru toate buzunarele pentru ca toată lumea să viziteze perla Greciei. Garantează Zeus că aceasta este cea mai bună ofertă pe care o puteți găsi, eu știu tot... mai ales de când m-am conectat și eu la internet! Acum sunt la curent cu toate pachetele turistice disponibile pe insulă, hehe.

De asemenea, vă invit ca între o ședere la plajă și o sesiune de fotografii cu peisajele sublime ale insulei să străbateți și străduțele din centrul orașului pe care îl vizitați, vă veți simți ca și într-o întoarcere în timp,  veți observa diverse tipuri arhitecturale locale, singurele ancore care mențin contactul dintre trecut și prezent fiind oamenii, e plin de turiști cu aparate foto, toți încearcă să fure amintiri, iar dacă sunteți în căutarea unei oaze de liniște, nu vă sfiiți să faceți o plimbare cu șalupa pe onduleurile de topaz ale mării. Dacă vreți să aflați mai multe despre trecutul Greciei vă poftesc într-un muzeu, aici veți realiza că arta și cultura grecească sunt adevărată hrană a sufletului, sunt cele mai bune înlocuitoare ale ambroziei și nectarului, dar doar după ce veți păși într-un muzeu veți înțelege de ce spun asta și veți simți voi înșivă gustul acestor delicatese rezervate doar zeilor odinioară.

Nu veți regreta că ați ales o excursie în Corfu, iar dacă nu vă convine ceva, doar contactați-mă pe mine, bătrânul Zeus, iar eu rezolv totul, căci până la urmă Grecia este astăzi ceea ce este datorită mie.


Vă aștept în împărăția mea,
Zeus


(surse foto și video: arhiva personală
www.koumquat.com
www.youtube.com)

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013

Turcia, costumul de baie și ardelenii

Previziune la trecut din viitorul meu: soața și soțul după cinci ani de căsnicie...

Într-o dimineață caldă de iulie m-am trezit mai târziu ca de obicei, eram în concediu de vreo două zile, dar tipul cu care îmi împart patul de aproape cinci ani parcă s-a furișat la serviciu să nu cumva să-l simt. M-am ridicat pe la ora 9 cu lene din pat, cu gândul să fac un duș și să plec până în Băile Felix, la o bălăceală, că natura a fost darnică cu orădenii și le-a dat cea mai mare stațiune balneară din țară la o aruncătură de băț. Plan anulat! Asta pentru că o cutie enormă zăcea pe podeaua din sufragerie...


Era o cutie albă, după mărime aș fi crezut că este vorba de un aparat de aer condiționat, că taaare am fi avut nevoie de unul... Pe cutie era un plic pe care scria: „Pentru cea mai bună soție, de la Moș Crăciun...” . Mda. Moș Crăciun în iulie! Umorul și imaginația soțului depășesc uneori orice limită. Deschid cutia și ce credeți că găsesc? Un troler gigant. Hopa! Devine interesant. Pentru mine ecuația asta e simplă: troler + (timp liber + soare) = VACANȚĂĂĂ! Ca să mă conving că e suficient de încăpător am deschis compartimentul cel mare și găsesc o gentuță pentru cosmetice foarte drăguță care, culmea, conținea ceva, un ceva non-cosmetic. O punguță albă, pe care scria mare, cu negru JOLIDON, firma mea preferată de lenjerie (țin mult la acest brand pentru calitatea produselor și pentru că, practic, ne-am născut deodată, în 1993, am făcut primii pași în același timp, fără să știu că ne vom întâlni mai târziu, pe cărările vieții). Treaba devine și mai interesantă și surpriza e pe cinste: un costum de baie superb, cu alb și nuanțe de albastru. Cât mi-l doream, zilele trecute bântuiam prin mall ca fantomele în căutarea lui și de fiecare dată vânzătoarea îmi explica cu părere de rău că nu mai are acel model, că nu știe când îl va mai primi. Sau poate că el l-a comandat din magazinul on-line... În punguță mai zăcea un bilețel pe care scria: „Nu crezi că e cazul să controlezi și compartimentul cel mic din exterior?” În acel compartiment am găsit un alt plic (de unde atâtea plicuri, numai Dumnezeu știe, ori soțul meu este și poștaș în timpul liber?) pe care scria „Ghici unde plecăm mâine?”, iar în interior se aflau două bilete de avion, pașapoartele noastre și un fel de pliant care descria în detaliu sejurul nostru în... Antalya, Turcia. I-am trimis doar un mesaj ca să-i mulțumesc deoarece știam că e foarte ocupat: „Îți mulțumesc pentru tot, e minunat, dar cred că ar fi cazul să mai cumperi încă vreo două trolere la fel de mari dacă vrei să-ți pui și tu vreo haină cu tine... Te iubesc mult!”

El știa că îmi doresc foarte mult să vizitez Turcia din mai multe motive, știa că o vacanță în Antalya pentru mine e sinonimă cu vacanța ideală pentru că are toate ingredientele necesare:

În primul rând eu am costumul de baie care pare a fi făcut special pentru această destinație. Nuanțele de albastru deschis, îmbinarea lor cu albul sunt oglindirea exactă a orizontului de la malul Mediteranei, costumul reprezintă felul în care se împletește marea cu cerul în zarea îndepărtată, iar cununa albă a norilor de puf împodobește tot peisajul. Culoarea lui îmi trimite gândul spre acvamarin, o piatră prețioasă superbă despre care legenda spune că este o comoară a sirenelor, că are puterea magică de a-i vrăji pe marinari. Puterea sa crește când se află sub apă. De asemenea, se spune că nestemata are o influență benefică asupra cuplurilor căsătorite. Puterea sa asigură o căsătorie lungă și fericită, iar astfel este este considrat un cadou potrivit pentru căsătorie sau aniversări. Așadar, acesta nu este un simplu costum de baie, simbolurile din spatele lui îi dau și mai mult farmec, mai mult mister și eleganță. Și nu mai punem la socoteală faptul că are bretele detașabile, deci nu e nevoie să faci topless ca să îți asiguri un decolteu bronzat, fără urme inestetice.


Un alt motiv pentru care aceasta este destinația mea de vis este faptul că iubesc marea, cred că asta se datorează și faptului că cei din zona Ardealului sunt obișnuiți mai mult cu muntele nu cu marea, și apăi io musai să merg și la mare, că tulvai mândru poate fi să mai schimbi peisaju' ... Fiorul pe care îl simți când de plimbi de-a lungul țărmului umed este unic, te simți ca și cum ai păși într-un templu enorm, un templu neclădit din pereți, ci din aer și apă, din lumină și nisip. Vreau să stau pe plajă (etalând-mi noul costum de baie, normal), să ascult melodia valurilor pelegrine, să mă las purtată de briza caldă, să mă contopesc cu marea... Neapărat în program trebuie înclusă și o croazieră, să mă pierd în albastru, să uit că există și gri, și negru și ceață și ploaie. Vreau să uit că trăim într-o lume egoistă care se luptă pentru averi și bogății, care uită de bucuria unei zile senine, de aceea pentru un moment vreau să cred că singurele averi sunt marea, cerul și soarele, să mă pierd în oaza de liniște 




De asemenea, pentru mine Turcia este un loc plin de fast, de culoare, de tradiții. Nu vreau ghizi, vreau să explorez locurile fără ajutorul cuiva specializat. Vreau să întreb lumea pe stradă cum să ajung la o anumită destinație, vreau să străbat bazarul, nu mall-ul în căutare de obiecte de artizanat lucrate manual, de mirodenii și mai ales de Turkish delight, altfel spus rahat turcesc. Ar fi primul lucru pe care aș vrea să-l fac în Turcia, să merg în bazar și să caut acest desert minunat direct de la producător. Nu există termeni de comparație între această delicatesă și sortimentele comercializate pe piața românească. În bazarele din Turcia se găsesc zeci de sortimente de rahat, eu ador sortimentul cu ciocolată și migdale sau cel cu caise și migdale. E un adevărat răsfăț pentru papilele gustative, dar am fost surprinsă că multă lume care vizitează Turcia nu a gustat acest produs tradițional. Păcat, au ratat o experiență unică, e ca și cum ai merge la restaurant, iar tu comanzi doar un șervețel.

Și toate acestea cu cel iubit aproape. Ar mai fi sute de motive, dar orice altă explicație este deșartă, iar eu mâine plec în vacanță și am de făcut multe bagaje. V-am pupat!



Articol scris pentu Spring SuperBlog 2013

sâmbătă, 23 martie 2013

Dacă arta ar putea vorbi ar spune că...

Cu siguranță multă lume a auzit despre proba cu numărul 9 din cadrul competiției Spring SuperBlog și probabil mulți visează la premiul acela, să vadă superba pictură la el în sufragerie, la loc de cinste din două motive: satisfacerea orgoliului pentru că „l-a câștigat la un concurs prin creativitatea sa” și pentru că are valoare artistică. Dar ce ați spune dacă ați afla că Eu, cel care scrie aceste rânduri, sunt chiar acel tablou oferit de Elegantine. Un miracol mi-a dat viață în timpul nopții, când sunt la adăpost de privirile curioșilor și acum am să vă explic, prin prisma mea de operă de artă, care este diferența dintre lux și artă și care este legătura dintre cele două.

În primul rând, consider că putem vorbi despre opere de artă fără a implica un lux și asta pentru că în ultima vreme luxul a căpătat un sens peiorativ. Multe obiecte luxoase nu au nicio legătură cu arta. Lux înseamnă adesea opulență, ori arta poate să atragă privirea și să câștige admirație fără a atrage privirile prin stăluciri de nestemate sau orice alt tip de valoare materială exagerată. De exemplu, auzim adesea despre modele noi de mașini, dotate cu tot felul de inovații din toate domeniile ce țin de sfera industriei constructoare de mașini, auzim de caroserii placate cu metale prețioase, borduri încrustate cu diamante, auzim oameni mirați care exclamă „E uimitor! E o adevărată operă de artă!”, dar asta deja nu mai este artă, este kitsch. La fel se întâmplă și în domeniul vestimentar. Și în multe alte cazuri.  O pictură, o sculptură sau orice formă de manifestare cultural-artistică este valoroasă chiar dacă nu costă o avere.

În al doilea rând, consider că fiecare formă de manifestare de artă ascunde în spatele materialului o imaterialitate aparte. Aici mă refer la povestea din spatele unei opere artistice, la importanța ei pentru artist și felul în care publicul primește și interpretează acea lucrare. Așadar, ajungem la o premiză contradictorie în aparență, dar justificabilă în profunzime și anume că fiecare operă are luxul ei, dar un lux interior, imaterial, spiritual, de neprețuit, este luxul în cel mai pur sens al cuvântului. Astfel, de aici putem învăța și că nu oricine poate fi artist pentru că nu oricine poate pune acest tip de lux într-o lucrare dacă nu-l regăsim și în sufletul lui, dacă penelul, dalta, stiloul, tastatura și celelalte ustensile nu sunt întâi trecute prin flacăra sarcificiului, dar despre condiția artistului în lume vorbim și în ideea următoare, hihihi... 

În ultumul rând, rafinamentul din mine și orgoliul meu de pictură făurită cu mult devotament și pasiune pentru creație mă obligă totuși să recunosc că anumite situații impun coexistența artei cu luxul, așa ca și într-o căsătorie... soția nu poate să bată covoarele fără ajutorul soțului, iar soțul nu are ce manca dacă nu-i face nevasta... în fine! Ceea ce vreau să spun că, în opinia mea, la bază, orice operă artistică are acel lux sipritual, are valoare imaterială, dar știți ce face arta să capete aspectul unui lux material? Un obiect aparent nesemnificativ care merge, merge, merge, nu se oprește, fie zi, fie noapte, n-are mâini și totuși bate. Ceasul, fratele de sânge al zeului Cronos! Când timpul își pune amprenta, valoarea materială a operelor artistice cresc direct proporțional cu trecerea vremurilor. Iar dacă autorii sunt și fațe importante a marilor curente culturale valoarea materială  crește de asemenea. De aceea, chiar dacă nu putem avea cu toții un van Gogh original în sufragerie, acesta este scopul muzeelor, de a acorda tuturor șansa de a se bucura de artă. Ce aș mai avea de adăugat este faptul că, indiferent de curent sau epocă, de faptul că este viu sau mort, meșterul care a dat viață unei pânze palide sau unei stane de piatră,  artistul care a trudit pentru a mă realiza pe mine însumi merită din plin o recompensă pe masura efortului depus. Și spun asta pentru că între artist și artă există o relație ca între mamă și fiu, o relație aparte. Ochii mei, pe care doar cei initiați într-ale artei taine îi pot observa, au văzut cum o perdea de sudoare cădea agale pe fața ca de porțelan a creatorului în noptile negre în care singurele pete de culoare erau acuarelele sale care se scaldau într-un râu de lumină provenită de la becul obosit. Dar el nu se oprea, astfel pictorul nu numai că reușește să zugrăvească întreaga noapte în felul sau propriu, unic. Imaginația lui poate schimba lumea, el făurește una nouă, iar rețeta nu este deloc simplă. Este nevoie de tone de devotament, creativitate, sensibilitate... E nevoie de tot! Dacă nu sunt folosite toate aceste atribute înseamnă că acea scânteie unică a rezultatului final lipsește cu desăvârșire, iar dacă cel care o creează dorește să facă artă în numele banilor, acela nu mai este un artist, căci este obligatoriu ca banii să fie supuși artei și nu invers... 

Mi-ar plăcea să mai vorbim pe această temă, de aici se pot isca multe alte polemici cu multe alte argumente și contraargumente, dar dimineața se apropie, iar eu voi adormi și voi lăsa oamenii să mă admire căci eu am tot ceea ce trebuie să aibă o adevărată operă de artă. Ceea ce nu trebuie să uitați este că eu sunt cu adevărat luxos, dar nu din punct de vedere material, iar câștigătorul meu va fi și el luxos pentru că eu îi voi umple sufletul cu această sublimă și pură senzație. Voi fi ca o lecție de viață: prețul material al artei este un reper, cel spiritual nu poate fi exprimat nici în bancnote, nici în aur. E doar artă...


Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013

joi, 21 martie 2013

Tipologii de femei cu farmec în cele patru „anotimpuri” ale vieții

O lege nouă s-a votat, ea atestă faptul că fiecare femeie, indiferent de vârstă are FARMEC. Legea a   primit o infinitate de voturi pentru, zero contră, zero abțineri. Această lege a apărut pe baza unei ecuații simple, care atestă faptul că fiecare femeie are un șarm propriu, un raport perfect între caracteristicile vârstei sale și elementele care le pun în valoare. Menționez că aceste studii au fost efectuate pe românce cu farmec, iar rezultatele i se româncei potrivesc, prin excelență. 

Se dă următoarea ecuație:



XcF = V / S + (PdV x MB) + MA
Astfel, 
  • XcF = femeia cu farmec, unde X poate fi înlocuit în ecuație cu orice termen din mulțimea numelor feminine;
  • V = vârstă;
  • S = seninătate, calm sufletesc, termen obligatoriu;
  • PdV = pofta de viață, termen obligatoriu;
  • MB = o constantă care exprimă modul de a profita de micile bucurii ale vieții;
  • MA = micile artificii corespunzătoare fiecărui stadiu al XcF.
Deși am demarat de la o premiză matematică, rezultatul cercetării nu poate fi găsit altfel decât printr-o analogie om-natură. Astfel, după îndelungi dezbateri, cercetătorii au hotărât că fiecare vârstă are un farmec propriu, după cum reiese și din ecuație. Așadar, avem de analizat mai multe etape care sunt specifice unei tipologii de femei:





 Primăvara - Tipul adolescentei visătoare: Cum în natură debutul primăverii este cel care trezește toată natura la viață, putem privi această etapă, prin raportare la om, ca fiind perioada copilăriei. Primăvara propriu-zisă se suprapune cu perioada adolescenței. Astfel, viitoarea femeie se bucură zi de zi de farmecul ei natural. Nu are nevoie de fon de ten, folosește doar o mascara, iar ei i se pare că poartă un machiaj sofisticat, acesta poate fi văzut  ca un ritual ce rupe granița dintre copilărie și maturitate. Părul ei strălucește din interior, e tânăr și neatins de agenții distrugători din produsele de styling. E cu gura până la urechi toată ziua, mai că ar râde și în somn dacă ar putea, e miloasă și înțelegătoare, ochii ei încă ascund acel fior al copilăriei. E mândră când poartă tocuri, ah... acele tocuri mult râvnite ale mamei nu îi mai sunt interzise... Ea se pregătește să devină o persoană matură, caută adesea pe internet, pe Facebook sau pe Twitter noile tendințe în modă, machiaj, coafură, se joacă experimentându-le, dar în același timp, desființează orice tipar și își impune propriul stil într-o notă creativă proprie. Tot în această categorie se află adolescenta cu viitorul bine plănuit, în ciuda faptului că uneori planurile sunt confundate de adulți cu visul, dar  cu cât tinde mai mult spre vară, cu atât ea se ancorează mai mult în realitate și începe să-și țeasă fir cu fir dorința.


Vara - Tipul femeii care se bucură de noi statuturi: E perioada marilor schimbări și, asemenea culesului unor fructe, ea culege pe parcursul acestei perioade mai mult farmec. Bucuria întâlnirii marii iubiri îi aduce strălucirea stelelor în ochi, emoția de-a deveni mamă, de-a urmări cum puiul ei crește îi iluminează sufletul, chipul ei devine senin ca cerul. Ea radiază de frumusețe atât interioară cât și exterioară. Este etapa când satisfacțiile în plan profesional încep să capete contur, iar visele din copilărie și idealurile din adolescență sunt tot mai aproape de realizare. Tot acum femeia este parcă în deplină armonie cu natura: elanul tinereții o face să fie spontană precum o ploaie de vară, râsul ei furtunos și dulce răspândește bucurie, ea radiază precum soarele, iar momentele de tristețe însoțite de lacrimi sunt ca niște furtuni răzlețe după care apare curcubeul și soarele.


Toamna - Tipul femeii care culege roadele: Aici avem de-a face cu o femeie împlinită. A avansat în carieră, și-a crescut copiii, dar semnele trecerii timpului se văd. Dar credeți că asta contează pentru ea? Nici vorbă! Sufletul ei continuă să trăiască cu pasiune fiecare zi, ea nu măsoară timpul în ore, ci în momente, în momente în care se simte apreciată de cei din jurul ei, în momente petrecute alături de cei dragi ei. Pe ici, pe colo mai apare și câte un strop de brumă prin părul ei, dar nu-i nicio problemă, cosmetica de astăzi rezolvă această problemă. 


Iarna - Tipul buncii cu chip luminos: Anii au trecut ireversibil și iat-o pe adolescenta care cocheta cu fardurile mamei ajunsă în ipostaza de bunică. Își amintește cu nostalgie de acele vremuri... Acum trăiește din pensie și uneori nu-și permite să-și cumpere o cămașă nouă sau nu mai poate purta pantofi cu toc, dar ochii ei sunt mai senini ca niciodată, e deținătoarea unei bogății impresionante: e plină de înțelepciune. Nu mai pune atât accent nici pe aspectul fizic, folosește o Doina, cremă care știe că o folosea și mama sa, că e bună și pentru fața arsă de arșița anilor, e bună și pentru mâinile trudite... Nu contează nici că părul negru de odinioară e acum nins de ani, nu contează deloc... Acum tot ce vrea este să-și vadă nepoții mari și să se bucure de prezența lor... 



Așadar, femeile au farmec la orice vârstă, iar avansarea în ani nu contează când sufletul trăiește fiecare mică bucurie pe care o oferă viața, căci Timpul este înșelător, este o iluzie, iar ceasornicul este cel mai rău sfetnic. În final, vă invit să rezolvați ecuația, veți vedea că nu este greu deloc și nu trebuie să fii as la mate ca s-o rezolvi. Și nu uitați:
Carpe diem!


Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013


marți, 19 martie 2013

Dincolo de orice graniță

Sunt L. Sunt fotograf și pasionat de literatură. Știați că prin perioada junimistă existau scriitori de raftul întâi, apreciați, recunoscuți și scriitori de raftul al doilea care s-au pierdut până la urmă în negurile istoriei? Exact așa sunt și fotografii. Ori ești solicitat, ori te consideri norocos dacă prinzi o ocazie pe lună... Am ajuns fotograf pentru că asta m-a îndemnat sufletul. Iubesc arta fotografică. Nu cred că m-aș fi putut specializa într-un alt domeniu, nu mă văd muncind închis între patru pereți doar pentru bani. Ar lipsi acea scânteie care face ca viața să devină colorată. Am adunat de-a lungul timpului fotografii inedite, mai ales peisaje, mi-aș dori enorm să pot realiza o expoziție, dar nu dispun de un buget pentru a-mi îndeplini visurile...


 Cel mai mare vis al meu rămâne o excursie la Barcelona, să mă contopesc cu spiritul fascinantului oraș, să mă îmbăt cu briza mării și mai ales să o întâlnesc pe ea... Cât mi-aș dori...


Ea, Elena, o veche și foarte bună prietenă, a plecat la Barcelona cu ai ei în urmă cu 15 ani deoarece nu mai suportau sărăcia din țară și de atunci nu am mai văzut-o. De fiecare dată când ajung seara acasă, topit de ardoarea de a-mi căuta un serviciu, mă arunc pe canapea, mă uit în gol pe tavanul pustiu și mă întreb cum e ea? Mai știe cine sunt? Aveam 12 ani când ne-am văzut ultima dată, dar țineam la ea, o iubeam, era cea mai dulce fată pe care am cunoscut-o, era prietena și confidenta mea, nu concepeam că nu îi voi mai oferi ajutorul să-i port ghiozdanul până la școală, că nu îi voi mai oferi ghiocei în primele zile de primăvară, că izvorul acela de râsete cristaline va înceta să curgă pe lângă urechile mele... Pe atunci nu știam exact ce e Barcelona asta, naivitatea mea de puști mă făcea să cred că e vreo planetă dintr-o altă galaxie. Un an mai târziu am consultat pentru prima dată o lucrare de geografie despre acest oraș la biblioteca din oraș. Fotografiile cu Costa Brava m-au făcut să cred, pe atunci, că, cu siguranță acela e locul unde trăiesc și astăzi Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos, că acolo este obârșia tuturor poveștilor. Orașul iberic îmi părea și încă îmi pare divin, iar măreața catedrală construită de Gaudi este cu adevărt ruptă din altă lume, e ca și cum o forță supranaturală ar fi desprins un munte din vatra lui și l-ar fi mutat în mijlocul citadinului. Când eram pe cale să îmi îndeplinesc visul, în urmă cu doi ani, operațiunea Vacanță la Barcelona a eșuat, hazardul a făcut să fiu furat și... visul a intrat în moarte cerebrală... Cât mi-ar plăcea să pot profita acum de oferta celor de la agenția de turism Paralela 45...

Gândindu-mă din nou la toate acestea, cu ochii pierduți pe tavanul alb ca la un enorm ecran pe care se proiectează cel mai așteptat film, totul în juru-mi pare a se schimba: tavanul palid se deschide în fața mea ca o floare de lotus spre cerul spumos ce plutește deasupra Mediteranei, cearșaful de un alb imaculat s-a transformat într-o pătură de nisip... era incredibil, eram pe plaja din Costa Brava... După ce m-am ridicat de pe nisipul de aramă am hoinărit o bucată de vreme până am ajuns la gară și am urcat în trenul ce duce spre mirificul oraș, în aproximativ 30 de minute am ajuns. o surpriză de proporții mă aștepta pe peron: două topaze încadrate de o cascadă bălaie mă priveau insistent. Cu o rochie albă, cu un buchețel de flori de câmp în strânsoarea mâinilor palide, cu chipul ei angelic, Elena mă aștepta... 

-Doamne, Elena, de câtă vreme am așteptat acest moment... atât am reușit să-i vorbesc, apoi ne-am pierdut într-un val de îmbrățișări.


După câteva momente am ieșit din clădirea gării, afară ne aștepta orașul în toată splendoarea sa și o trăsură pentru noi. În câteva clipe la picioarele noastre se ridica falnica Sagrada Familia. N-aș ști să vă spun cât timp a trecut de fapt, totul a fost atât de intens... 

Era nunta noastră... Pe sutele de arcuri din interiorul bisericii îngerii cântau bucuria, prin vitraliile imense primeam lumina binecuvântării sfinților, iar soarele părea mai luminos ca oricând. Parcă aș fi pășit într-o altă lume, ca și cum aș fi ajuns parte dintr-o metaforă, o gămălie într-o pădure de piatră în care natura pare atât de vie și totuși atât de statică în același timp. Inele nu am avut, dar i-am oferit o stea stinsă și i-am zis: „Această stea a căzut de pe cer în ziua în care tu ai plecat, mi-a strivit inima, dar am păstrat-o acolo, gândindu-mă că într-o zi ea va învia și voi avea forța necesară să o pun din nou pe bolta încrustată de cristale. Iubirea ta o va învia și tot ea îmi va da forța de a atinge imposibilul. Te iubesc!” Iar ea mi-a dat o scoică de o frumusețe unică și mi-a spus așa: „Dragul meu, am găsit  această scoică în ziua în care îmi era cel mai dor de tine. Stăteam la malul mării și mă rugam lui Dumnezeu să-mi dea un semn dacă te voi revedea, iar atunci, parcă de nicăieri, din spuma valurilor a apărut această scoică. De atunci am știut că tu vei veni... Afost un semn de Sus...”

După ceremonie am plecat din nou spre plaja din Costa Brava, briza caldă îi alintau pletele, ochii ei, oglindirea perfectă a mării, străluceau mai puternic ca soarele. A intrat cu picioarele în apă, dar ea se depărta tot mai mult de mal: „Iubito! Ai grijă, marea e agitată!” Dar ea nu mă auzea, iar eu eram prins în lanțuri de oțel țesute de păianjeni de titan, am făcut tot posibilul să scap, să o salvez, dar în zadar. Ea înainta tot mai mult în palatul abisal al mării. Elena!

Elena!!! 



M-am trezit... A fost doar un vis, dar cât de real părea totul! Tavanul era la fel de palid, sub mine era tot canapeaua învelită de cearșaful alb ca de zăpadă, nici urmă de nisip, mare, soare. Sau... cel puțin așa părea. Cineva bătea la ușa. Dar cine putea să fie la ora 11 noaptea? Deschid ușa. Nimeni. Privesc în jos. Pe preș zăcea o scoică, identică cu cea pe care Elena mi-a dăruit-o la cununia onirică. Părea de necrezut. Cum e posibil? Dar sunetul valurilor atingând țărmul paradisiac al stațiunii Costa Brava ce se auzea în interiorul ei, acel tumult era mai hipnotizant decât setea mea de a descifra adevărul pentru că oricum, atunci când tu vrei ceva cu adevărat, tot Universul conspiră la realizarea dorințelor tale. Iar eu voiam. Dar oare ce s-a ales de steaua pe care i-am dat-o?

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013

sâmbătă, 16 martie 2013

La răscruce de timpuri


Anul 1923, un atelier de croitorie din provincie...

În urmă cu aproape 100 de ani întregul spațiu românesc era în floare, orașele se extindeau, micii meșteșugari prosperau după criza lăsată de război. În aceeași situație se afla și moș Tache, un om la vreo 50-55 de ani, cu chipul ars de vreme, cu ochii mici și blajini, dar cu mâini fermecate. Toată viața lui a fost croitor, a învățat meseria de la bătrânul său tată, care la rându-i a învățat această artă de la predecesorii săi. Acum era rândul său să transmită mai departe tainele acestui meșteșug căci avea copii mari. Avea două fete căsătorite, dar ambele au rămas să-și ajute tatăl, mai ales că și soții lor au intrat cu plăcere în breasla lor. Avea și un băiat, mezinul, de nici 16 ani care mai mult se juca decât învăța meseria, de aceea tatăl său a decis să-l lase să se ocupe mai mult de partea de livrare a hainelor către clienți, deși biata lui mamă insista să petreacă mai multă vreme prin atelier. Dar, deși șugubăț din fire, feciorul avea o pricepere aparte când venea vorba de reparatul mașinilor de cusut.

Atelierul nu era mare, dar era suficient pentru cele patru mașini de cusut: a lui moș Tache, a soției lui, a uneia dintre fete și a soțului ei, cealaltă fată se ocupa de cliente, le lua măsurile, iar bărbatul ei aproviziona atelierul cu materiale. Mașina de cusut a lui moș Tache era cu totul specială. Deși era foarte veche, croia impecabil. Se lăuda tuturor cu unul din primele modele de mașini de cusut Singer, adus de bunicul său tocmai din fostul Imperiu Austro-Ungar după ce fusese luat prizonier din greșeală în timpul războiului de independență din 1877. Și nu numai valoarea sentimentală era mare. De atunci mașina nu a fost stricată niciodată și știa să realizeze cusături pe care alte mașini de cusut ale vremii nu le știau face.

Zilele treceau ca apa râurilor, iar cererile domnițelor care se pregăteau de baluri curgeau gârlă, dar  într-o zi inevitabilul s-a produs. Obosită după cinci decenii de activitate, „bunicuța Singer” și-a încetat activitatea. Tache a adus mecanici iscusiți, dar piesa defectă nu se mai găsea nicăieri. Era foarte mâhnit. În acea seară băiatul împreună cu cumnații săi au mutat mașina în pod, iar flăcăul a ales să rămână acolo, să adoarmă cu capul pe tăblie, la fel ca și când era mic, când părinții nu aveau atâtea mașini de cusut și mama lui croia atunci când tatăl se odihnea, se spetea să le asigure pâinea, iar el dormea în poalele ei, legănat. Încă își amintește perfect cum vocea mamei înceta să-l mai alinte cu cântecele de leagăn, dar locul îi era luat de sunetul acestei mașini de cusut... „Trebuie să existe piese de schimb! Trebuie să se poată repara și să fie ca nouă!” Curajos precum un leu feroce se năpusti asupra unui cufăr în care adunase el tot felul de piese de schimb și începu să scormonească. La un moment dat dădu de o piesă ciudată. Nu își amintește cum a ajuns acolo și nici de la care mașină e, dar i-a atras atenția inscripția ciudată care acoperea aproape în totalitate bucata de aliaj. A citit inscripția și brusc a căzut într-un somn adânc.

S-a trezit în cele din urmă din cauza unui zgomot infernal, iar un vânt rece îi răscolea fața. Mare i-a fost mirarea când a deschis ochii și s-a văzut într-o cu totul altă lume, înconjurat de betoane, cu clădiri ciudate, cu zeci, sute, mii de automobile cum el nu mai văzuse până atunci. Îi venea să plângă și să-și strige mama precum un biet pui de găină pierdut de cloșcă. Dar nu, el nu e un papă-lapte, își zise. S-a ridicat, și-a scuturat hainele ponosite de perioadă interbelică și a pornit hai-hui pe străzi. A fost șocat să vadă îmbrăcămintea oamenilor care treceau pe lângă el. „Dacă oamenii ăștia sunt îmbrăcați așa cred că am pierdut orice șansă de a găsi o mașină de cusut bună ca să i-o duc tatălui meu...” Era cât pe ce să renunțe, dar a decis să intre într-unul din magazinele care erau înșirate de-a lungul străzii precum perlele-ntr-un șirag. Ce noroc a avut aventurierul nostru! A intrat taman într-un magazin de electrocasnice. Numai că văzând „mașinăriile ciudate” i se făcuse frică, se temea de ele ca de stafii. Isteț din fire, băiatul întrebă sfios:
-Nu vă supărați, ce dată este astăzi? Mă tem că somnul lung în care am căzut după o călătorie m-a zăpăcit complet...
-Nu-i nimic... Este 15 mai 2013. Cu ce altceva vă mai pot ajuta? zise vânzătorul privind ciudat  la îmbrăcămintea flăcăului.
Mare i-a fost mirarea, nu știa cum să reacționeze, dar după câteva secunde își reveni în fire și întrebă:
-Pardon?
-Întrebam dacă vă mai pot fi de folos cu ceva...
-Ah, nu, adică... Da! Știți unde găsesc piese pentru mașini de cusut Singer?
-Piese nu ținem, dar mașini avem și noi, domnule! Uitați aici... 
Ce ciudate i se păreau... mai cu seamă că a ajuns într-o altă lume și nici măcar nu își putea explica acest fapt. Își amintea doar că în cufărul din podul casei a găsit o piesă inscripționată și a citit-o. Oare să fi fost piesa vrăjită? Cum așa?
-Vă recomand mașina de cusut Singer Talent 3321. Coase drept, surfilează, coase până și nasturi, brodează, e o adevărată comoară. Coase orice, de la cele mai banale lucruri până la modele sofisticate. Rămâne?
-Nu... Adică aș vrea-o, dar... n-am niciun ban la mine și... nici nu știu când o să am... Dar... Așteptați un moment. Am o brățară de aur curat, am primit-o de la nașa mea...
-Din păcate noi nu acceptăm bunuri, decât bani, îl întrerupse vânzătorul, dar la colțul străzii este o bijuterie care cumpără aur.
Feciorul nostru alergă într-un suflet spre bijuterie, iar zeița Fortuna era de partea sa, bijutierul a rămas impresionat de modelul unic, de aerul vechi al brățării, de puritatea aurului folosit și i-a oferit chiar mai mulți bani decât îi trebuiau pentru a cumpăra noua mașină de cusut. El a oferit banii, a primit mașina de cusut și s-a îndreptat țopăind spre acea înfundătură unde se trezise. „Ce bine că l-a convins mămica pe tătuca să băgăm și noi curent electric, ce bine va merge minunăția asta la noi în atelier...” își zise băiatul cu sufletul plin de bucurie.

Și iată-l ajuns în locul în care s-a trezit. Piesa fermecată era încă acolo. Cu mașina de cusut sub brațul drept și cu piesa în mâna stângă începe să rostească cu voce tare incantația. Parcă un fulger l-ar fi lovit drept în moalele capului, dar deschise ochii și se văzuse din nou în podul casei lui. A deschis cufărul, a ascuns acea piesă vrăjită în cufărul vechi și a pus alături și banii ciudați care i-au rămas „de dincolo”. Cu noua mașină de cusut în brațe coborea tiptil scările. O auzea pe bătrâna sa mamă plângând. La scurt timp văzu că tatăl său avea chipul mânjit de tristețe. Dar ochii bătrânului croitor s-au trezit la viață ca și cum soarele iese de sub pătura norilor după furtună. Erau supărați din cauza lui, nu știau unde a fost în ultimele trei zile, nu au primit nicio veste de la el... „Am fost până în... București... acolo... acolo am auzit că locuiește un om care... care aduce de dincolo mașini de cusut și... l-am găsit! Uite, tată, ce ți-am adus!”

Toată familia a fost surpinsă de strania mașinărie adusă de mezin, ba chiar au fost tulburați din cauza ei, dar era Singer, iar moș Tache a îndrăgit-o enorm de cum a tras primul fir de ață prin materialul unei rochii de catifea roșie ca focul pe care a comandat-o o doamnă respectată în societate. Ea ceruse ceva cum nu s-a mai văzut până atunci, iar noua mașină de cusut a favorizat finisarea rochiei cu tot felul de elemente și cusături inovatoare. Clienta a fost extrem de încântată și a umplut atelierul lui moș Tache cu prietene dornice de-a purta rochii unice. Nimeni nu știa cum reușea bătrânul croitor să realizeze asemenea minunății de rochii și, pentru a păstra secretul, au mutat mașina cea nouă într-o odaie separată, departe de ochii lumii.

Multă vreme a mai croit moș Tache rochii delicate și sofisticate clientelor bogate, dar și fracuri elegante distinșilor domni până ce a pus mâinile pe piept. De atunci mezinul, care între timp a crescut, a învățat cu sfințenie meseria de croitor și și-a întemeiat o familie, a rămas la cârma atelierului. La fel ca tatăl său, băiatul a onorat mii de comenzi și a folosit atâta ață că ai putea face înconjurul Pământului de câteva ori ca s-o măsori și chiar dacă prezența lui fizică nu mai este printre noi, spiritul său de „croitorașul cel viteaz” încă dăinuiește în sufletul fiecărei persoane care face magie cu două mâini, o bucată de material și o mașină de cusut bună.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013

miercuri, 13 martie 2013

Rețetă



Rețeta zilei: se pun 10 linguri de zâmbete, o lingură plină cu amintiri, un praf de sacrificiu, un strop de imaginație, încredere cât cuprinde și se amestecă până rezultă povestea dorită... Aceasta este rețeta mea pentru o prietenie de durată. Rezultatul se servește oricând, oriunde și nu are termen de valabilitate dacă se respectă întocmai ingredientele. Secretul constă în autenticitatea ingredientelor folosite, în dăruirea cu care făurești acest dulce sentiment.





Eu pot să mă consider norocoasă, rețeta mi-a ieșit și de aproape 13 ani am alături o persoană căreia pot să-i povestesc totul, ea la randu-i îmi povestește totul, altfel spus, dacă aveam dreptul și puterea de a-mi alege o soră cu siguranță aș fi ales-o pe ea. Ea este Bianca, fostă colegă de clasă, actuală și viitoare cea mai bună prietenă. 





Când ne-am cunoscut era dimineață, ne aflam în primii ani de viață, eram în zorii existenței noastre pe această lume. Aveam șapte ani, pe atunci eram ca niște gălușcuțe cu picioare și codițe și fără voia noastră am ajuns colege. În acea dimineață am început să ne plimbăm pe o cărare necunoscută până atunci, viața de școlar. Timpul a trecut repede. Parcă o pasăre ar fi furat tot timpul cu zborul aripilor sale, ca și cum ar fi vrut să ne păcălească și, cu acest scop, a dat înainte acele ceasornicului de pe templul zeului Cronos. Eram dintr-odată în clasa a VIII-a și drumurile noastre aveau să se despartă, dar n-a fost așa. Coridoarele liceului au urmat să fie martorele pozneleor noastre copilăroase, „inadecvate vârstei”. Dar ce e condsiderat a fi „adecvat vârstei”? De ce e greșit să păstrăm în suflet floarea inocenței atunci când limita bunuilui-simț nu este încălcată? De ce atunci când creștem trebuie să ne lepădăm de inocență, de plăcerea unui zâmbet izbucnit tocmai din farmecul acestei inocențe doar pentru că nu se potrivesc cu schemele rigide ale unei societăți în care, din păcate, pentru mulți a te maturiza înseamnă a ține țigara în mână sau a bea? Astfel, ea mă inspiră să fiu eu însămi, să mă bucur de fiecare răsărit ca de un miracol, să râd, să fiu veselă chiar și când sufletul îmi plânge. Mă inspiră chiar și literar vorbind pentru că în toți acești ani am cules buchete întregi de pățanii și le-am păstrat într-un cufăr ascuns în străfundurile sufletului ca pe cea mai de preț comoară ca, la un moment dat să scriem o carte despre ceea ce înseamnă o copilărie fericită, o prietenie adevărată, despre cum se poate trece peste anumite divergențe care au existat și între noi, bazându-ne pe acceptarea fiecăreia dintre noi așa cum suntem, cu calități și defecte, cu asemănări și deosebiri de caracter și nu numai.





Facultatea ne-a despărțit în cele din urmă, dar ea rămâne cea mai bună prietenă a mea. Și așa va rămâne pentru mult timp. Asta pentru că ea este ca vara în toată splendoarea şi exuberanţa ei, veselă precum culorile care îmbracă pajiștile, răspândește bucurie și căldură sufletească precum soarele de iulie, e spontană precum o ploaie de vară, iar râsul ei zgomotos umple orice încăpere ca un tunet văratec. Cu toate acestea ea încă păstrează o alură de delicatețe, de inocență nu doar prin chipul ei de îngeraș, ci și prin gesturi, prin vocea ei moale ca o adiere care îmi inspiră liniște, pace. Cu siguranță seamănă cu vara. E energică, plină de viață și mă molipsește mereu cu bunăstarea ei, nu ai cum să rămâi indiferent când îi auzi râsul colorat.





Sunt sigură că orice s-ar întâmpla pe viitor, chiar dacă destinul m-ar plasa la Polul Nord și pe ea la Polul Sud, pățaniile ne vor lega mereu. Dacă nouă nu ne stă în putere un asemenea efort, sunt sigură că amintirile noastre ar lua lopata, ar săpa în cununa de gheață a rigidității sociale, le-am pune într-un plic, le-am preda unor curieri cu totul și cu totul speciali prin puterea gândului lor, și s-ar întâlni fix în centrul Pământului, iar acolo șirul lung și dulce ca cireșele de mai al amintirilor noastre ar porni într-un dans al bucuriei. Dar oare cu curierii ce se va întâmpla după aceea? Mi-ar plăcea să știu dacă se vor întoarce. Încredințându-i coletul cu amintiri i-am văzut ecusonul. Îl chema Joli. Pe celălalt îl chema Don...





În final, trebuie să spun că cei doi „curieri” sunt imaginari, dar sunt simbolul încrederii, nu sunt altceva decât întruchiparea calității, a unui lucru bine făcut, e un fel de punct zero pentru a ilustra cum o firma cu tradiție știe să prețuiască valorile, nu au uitat că a celebra calitatea, valoarea, delicatețea și dăruirea pe care o pui la baza oricărui lucru temeinic e cel mai important lucru când vrei să realizezi ceva durabil. La fel și noi am reușit să clădim o prietenie specială pe o bază solidă din sinceritate, am pus apoi cărămidă pe cărămidă, fiecare reprezentând zilele petrecute împreună. Cărămizile le-am rostuit cu amintiri pentru a ne asigura că vom fi mereu ca niște surori. Dacă dimineața ne-a intersectat drumul, iar miezul zilei ne-a prins tot pe cărările prieteniei vom face tot posibilul să privim seara înstelată tot împreună, alături de celelalte persoane dragi din viața noastră... Să privim fiecare diamant încrustat pe catifeaua neagră a nopții și să spunem: Uite câte zâmbete am adunat de-a lungul prieteniei noastre!





Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013