Sunt L. Sunt fotograf și pasionat de literatură. Știați că prin perioada junimistă existau scriitori de raftul întâi, apreciați, recunoscuți și scriitori de raftul al doilea care s-au pierdut până la urmă în negurile istoriei? Exact așa sunt și fotografii. Ori ești solicitat, ori te consideri norocos dacă prinzi o ocazie pe lună... Am ajuns fotograf pentru că asta m-a îndemnat sufletul. Iubesc arta fotografică. Nu cred că m-aș fi putut specializa într-un alt domeniu, nu mă văd muncind închis între patru pereți doar pentru bani. Ar lipsi acea scânteie care face ca viața să devină colorată. Am adunat de-a lungul timpului fotografii inedite, mai ales peisaje, mi-aș dori enorm să pot realiza o expoziție, dar nu dispun de un buget pentru a-mi îndeplini visurile...
Cel mai mare vis al meu rămâne o excursie la Barcelona, să mă contopesc cu spiritul fascinantului oraș, să mă îmbăt cu briza mării și mai ales să o întâlnesc pe ea... Cât mi-aș dori...
Ea, Elena, o veche și foarte bună prietenă, a plecat la Barcelona cu ai ei în urmă cu 15 ani deoarece nu mai suportau sărăcia din țară și de atunci nu am mai văzut-o. De fiecare dată când ajung seara acasă, topit de ardoarea de a-mi căuta un serviciu, mă arunc pe canapea, mă uit în gol pe tavanul pustiu și mă întreb cum e ea? Mai știe cine sunt? Aveam 12 ani când ne-am văzut ultima dată, dar țineam la ea, o iubeam, era cea mai dulce fată pe care am cunoscut-o, era prietena și confidenta mea, nu concepeam că nu îi voi mai oferi ajutorul să-i port ghiozdanul până la școală, că nu îi voi mai oferi ghiocei în primele zile de primăvară, că izvorul acela de râsete cristaline va înceta să curgă pe lângă urechile mele... Pe atunci nu știam exact ce e Barcelona asta, naivitatea mea de puști mă făcea să cred că e vreo planetă dintr-o altă galaxie. Un an mai târziu am consultat pentru prima dată o lucrare de geografie despre acest oraș la biblioteca din oraș. Fotografiile cu Costa Brava m-au făcut să cred, pe atunci, că, cu siguranță acela e locul unde trăiesc și astăzi Ileana Cosânzeana și Făt-Frumos, că acolo este obârșia tuturor poveștilor. Orașul iberic îmi părea și încă îmi pare divin, iar măreața catedrală construită de Gaudi este cu adevărt ruptă din altă lume, e ca și cum o forță supranaturală ar fi desprins un munte din vatra lui și l-ar fi mutat în mijlocul citadinului. Când eram pe cale să îmi îndeplinesc visul, în urmă cu doi ani, operațiunea Vacanță la Barcelona a eșuat, hazardul a făcut să fiu furat și... visul a intrat în moarte cerebrală... Cât mi-ar plăcea să pot profita acum de oferta celor de la agenția de turism Paralela 45...
Gândindu-mă din nou la toate acestea, cu ochii pierduți pe tavanul alb ca la un enorm ecran pe care se proiectează cel mai așteptat film, totul în juru-mi pare a se schimba: tavanul palid se deschide în fața mea ca o floare de lotus spre cerul spumos ce plutește deasupra Mediteranei, cearșaful de un alb imaculat s-a transformat într-o pătură de nisip... era incredibil, eram pe plaja din Costa Brava... După ce m-am ridicat de pe nisipul de aramă am hoinărit o bucată de vreme până am ajuns la gară și am urcat în trenul ce duce spre mirificul oraș, în aproximativ 30 de minute am ajuns. o surpriză de proporții mă aștepta pe peron: două topaze încadrate de o cascadă bălaie mă priveau insistent. Cu o rochie albă, cu un buchețel de flori de câmp în strânsoarea mâinilor palide, cu chipul ei angelic, Elena mă aștepta...
-Doamne, Elena, de câtă vreme am așteptat acest moment... atât am reușit să-i vorbesc, apoi ne-am pierdut într-un val de îmbrățișări.
După câteva momente am ieșit din clădirea gării, afară ne aștepta orașul în toată splendoarea sa și o trăsură pentru noi. În câteva clipe la picioarele noastre se ridica falnica Sagrada Familia. N-aș ști să vă spun cât timp a trecut de fapt, totul a fost atât de intens...
Era nunta noastră... Pe sutele de arcuri din interiorul bisericii îngerii cântau bucuria, prin vitraliile imense primeam lumina binecuvântării sfinților, iar soarele părea mai luminos ca oricând. Parcă aș fi pășit într-o altă lume, ca și cum aș fi ajuns parte dintr-o metaforă, o gămălie într-o pădure de piatră în care natura pare atât de vie și totuși atât de statică în același timp. Inele nu am avut, dar i-am oferit o stea stinsă și i-am zis: „Această stea a căzut de pe cer în ziua în care tu ai plecat, mi-a strivit inima, dar am păstrat-o acolo, gândindu-mă că într-o zi ea va învia și voi avea forța necesară să o pun din nou pe bolta încrustată de cristale. Iubirea ta o va învia și tot ea îmi va da forța de a atinge imposibilul. Te iubesc!” Iar ea mi-a dat o scoică de o frumusețe unică și mi-a spus așa: „Dragul meu, am găsit această scoică în ziua în care îmi era cel mai dor de tine. Stăteam la malul mării și mă rugam lui Dumnezeu să-mi dea un semn dacă te voi revedea, iar atunci, parcă de nicăieri, din spuma valurilor a apărut această scoică. De atunci am știut că tu vei veni... Afost un semn de Sus...”
După ceremonie am plecat din nou spre plaja din Costa Brava, briza caldă îi alintau pletele, ochii ei, oglindirea perfectă a mării, străluceau mai puternic ca soarele. A intrat cu picioarele în apă, dar ea se depărta tot mai mult de mal: „Iubito! Ai grijă, marea e agitată!” Dar ea nu mă auzea, iar eu eram prins în lanțuri de oțel țesute de păianjeni de titan, am făcut tot posibilul să scap, să o salvez, dar în zadar. Ea înainta tot mai mult în palatul abisal al mării. Elena!
Elena!!!
M-am trezit... A fost doar un vis, dar cât de real părea totul! Tavanul era la fel de palid, sub mine era tot canapeaua învelită de cearșaful alb ca de zăpadă, nici urmă de nisip, mare, soare. Sau... cel puțin așa părea. Cineva bătea la ușa. Dar cine putea să fie la ora 11 noaptea? Deschid ușa. Nimeni. Privesc în jos. Pe preș zăcea o scoică, identică cu cea pe care Elena mi-a dăruit-o la cununia onirică. Părea de necrezut. Cum e posibil? Dar sunetul valurilor atingând țărmul paradisiac al stațiunii Costa Brava ce se auzea în interiorul ei, acel tumult era mai hipnotizant decât setea mea de a descifra adevărul pentru că oricum, atunci când tu vrei ceva cu adevărat, tot Universul conspiră la realizarea dorințelor tale. Iar eu voiam. Dar oare ce s-a ales de steaua pe care i-am dat-o?
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu