sâmbătă, 23 martie 2013

Dacă arta ar putea vorbi ar spune că...

Cu siguranță multă lume a auzit despre proba cu numărul 9 din cadrul competiției Spring SuperBlog și probabil mulți visează la premiul acela, să vadă superba pictură la el în sufragerie, la loc de cinste din două motive: satisfacerea orgoliului pentru că „l-a câștigat la un concurs prin creativitatea sa” și pentru că are valoare artistică. Dar ce ați spune dacă ați afla că Eu, cel care scrie aceste rânduri, sunt chiar acel tablou oferit de Elegantine. Un miracol mi-a dat viață în timpul nopții, când sunt la adăpost de privirile curioșilor și acum am să vă explic, prin prisma mea de operă de artă, care este diferența dintre lux și artă și care este legătura dintre cele două.

În primul rând, consider că putem vorbi despre opere de artă fără a implica un lux și asta pentru că în ultima vreme luxul a căpătat un sens peiorativ. Multe obiecte luxoase nu au nicio legătură cu arta. Lux înseamnă adesea opulență, ori arta poate să atragă privirea și să câștige admirație fără a atrage privirile prin stăluciri de nestemate sau orice alt tip de valoare materială exagerată. De exemplu, auzim adesea despre modele noi de mașini, dotate cu tot felul de inovații din toate domeniile ce țin de sfera industriei constructoare de mașini, auzim de caroserii placate cu metale prețioase, borduri încrustate cu diamante, auzim oameni mirați care exclamă „E uimitor! E o adevărată operă de artă!”, dar asta deja nu mai este artă, este kitsch. La fel se întâmplă și în domeniul vestimentar. Și în multe alte cazuri.  O pictură, o sculptură sau orice formă de manifestare cultural-artistică este valoroasă chiar dacă nu costă o avere.

În al doilea rând, consider că fiecare formă de manifestare de artă ascunde în spatele materialului o imaterialitate aparte. Aici mă refer la povestea din spatele unei opere artistice, la importanța ei pentru artist și felul în care publicul primește și interpretează acea lucrare. Așadar, ajungem la o premiză contradictorie în aparență, dar justificabilă în profunzime și anume că fiecare operă are luxul ei, dar un lux interior, imaterial, spiritual, de neprețuit, este luxul în cel mai pur sens al cuvântului. Astfel, de aici putem învăța și că nu oricine poate fi artist pentru că nu oricine poate pune acest tip de lux într-o lucrare dacă nu-l regăsim și în sufletul lui, dacă penelul, dalta, stiloul, tastatura și celelalte ustensile nu sunt întâi trecute prin flacăra sarcificiului, dar despre condiția artistului în lume vorbim și în ideea următoare, hihihi... 

În ultumul rând, rafinamentul din mine și orgoliul meu de pictură făurită cu mult devotament și pasiune pentru creație mă obligă totuși să recunosc că anumite situații impun coexistența artei cu luxul, așa ca și într-o căsătorie... soția nu poate să bată covoarele fără ajutorul soțului, iar soțul nu are ce manca dacă nu-i face nevasta... în fine! Ceea ce vreau să spun că, în opinia mea, la bază, orice operă artistică are acel lux sipritual, are valoare imaterială, dar știți ce face arta să capete aspectul unui lux material? Un obiect aparent nesemnificativ care merge, merge, merge, nu se oprește, fie zi, fie noapte, n-are mâini și totuși bate. Ceasul, fratele de sânge al zeului Cronos! Când timpul își pune amprenta, valoarea materială a operelor artistice cresc direct proporțional cu trecerea vremurilor. Iar dacă autorii sunt și fațe importante a marilor curente culturale valoarea materială  crește de asemenea. De aceea, chiar dacă nu putem avea cu toții un van Gogh original în sufragerie, acesta este scopul muzeelor, de a acorda tuturor șansa de a se bucura de artă. Ce aș mai avea de adăugat este faptul că, indiferent de curent sau epocă, de faptul că este viu sau mort, meșterul care a dat viață unei pânze palide sau unei stane de piatră,  artistul care a trudit pentru a mă realiza pe mine însumi merită din plin o recompensă pe masura efortului depus. Și spun asta pentru că între artist și artă există o relație ca între mamă și fiu, o relație aparte. Ochii mei, pe care doar cei initiați într-ale artei taine îi pot observa, au văzut cum o perdea de sudoare cădea agale pe fața ca de porțelan a creatorului în noptile negre în care singurele pete de culoare erau acuarelele sale care se scaldau într-un râu de lumină provenită de la becul obosit. Dar el nu se oprea, astfel pictorul nu numai că reușește să zugrăvească întreaga noapte în felul sau propriu, unic. Imaginația lui poate schimba lumea, el făurește una nouă, iar rețeta nu este deloc simplă. Este nevoie de tone de devotament, creativitate, sensibilitate... E nevoie de tot! Dacă nu sunt folosite toate aceste atribute înseamnă că acea scânteie unică a rezultatului final lipsește cu desăvârșire, iar dacă cel care o creează dorește să facă artă în numele banilor, acela nu mai este un artist, căci este obligatoriu ca banii să fie supuși artei și nu invers... 

Mi-ar plăcea să mai vorbim pe această temă, de aici se pot isca multe alte polemici cu multe alte argumente și contraargumente, dar dimineața se apropie, iar eu voi adormi și voi lăsa oamenii să mă admire căci eu am tot ceea ce trebuie să aibă o adevărată operă de artă. Ceea ce nu trebuie să uitați este că eu sunt cu adevărat luxos, dar nu din punct de vedere material, iar câștigătorul meu va fi și el luxos pentru că eu îi voi umple sufletul cu această sublimă și pură senzație. Voi fi ca o lecție de viață: prețul material al artei este un reper, cel spiritual nu poate fi exprimat nici în bancnote, nici în aur. E doar artă...


Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu