O scrisoare pierdută... în suflet, printre gânduri

Oriunde, oricând...

Dragul meu,

Nici nu știu cum să încep această scrisoare... Presupun că ar trebui să încep cu cuvinte calde, tandre care să reflecte ceea ce simt eu pentru tine, dar nu știu dacă e bine, dacă și tu ai simți la fel pentru mine. Ar fi prea brusc să îți spun că ceasul în care te-am întâlnit prima dată a fost binecuvântat, ar fi prea mult să îți spun că sunt o biată nomadă, o biată fiică a pustiului, că sunt pierdută în deșertul dragostei incerte și că te caut pe tine, oaza mea de curmali, că sunt însetată de iubirea ta ca de cel mai dulce nectar... Dar poate că tu nu m-ai înțelege...

Mai ții minte când ne-am întâlnit prima oară? Era vară, eram înconjurați de ziduri și totuși sufletul meu era liber, căci o pasăre misterioasă mi-l purta agale pe cerul de de safir pătat de spuma norilor. Nu era nici rândunică, nu era nici porumbel. Nici ciocârlie. Mi-a spus că o cheamă Iubire, iar eu... eu am crezut-o. Abia azi mi-am dat seama că era doar un cuc deghizat în Iubire, căci altfel nu eram singură astăzi. Dar refuz să cred, nu vreau să cred asta. Prefer să consider că ne aflăm într-un labirint și că într-o bună zi ne vom reîntâlni și atunci... atunci stelele, ochii îngerilor, toate vor străluci sărbătorind dragostea noastră, toate păsările vor cânta la nunta noastră, lalelele și freziile vor fi domnișoarele de onoare, crinii și un trandafir vor fi cavalerii, iar palida lună ne va cununa. Vom avea și lăutari, căci greierii se bucură necontenit în nopțile albe parfumate de fericire... Așa, împreună, vom găsi scăparea din acest labirint al singurătății, al iluziilor și al proastelor decizii. Știu că așa e. Dar acum eu am doar o jumătate din harta lui la mine, cealaltă e la tine, am nevoie de tine pentru a ieși de aici. La început credeam că un vis frumos e pe cale să se împlinească sub semnul iubirii, dar totul s-a năruit ca o lacustră în mijlocul furtunii, cel mai prețios sentiment s-a pierdut, s-a dizolvat ca zahărul în apa fierbinte a aparențelor după care ai ales să te ascunzi, sugrumându-l pe adevăratul TU, cel pe care l-am cunoscut odinioară... Am încercat să mă obișnuiesc cu ideea, să gândesc că, stând acolo, într-o zi va apărea salvatorul ce va îmbrăca veșmântul unei noi iubiri. Am patru martori care cunosc sforțările mele de a te da uitării: Sufletul, Gândul, Ochii, Dumnezeu... Dar chipul tău continuă să rămână ca o frescă în sufletul meu, ochii tăi rămân în continuare o pereche de perle negre prețioase, râvnite ce luminează în aurul luminii soarelui. Oare ce mi-ai făcut de nu te pot uita?

Poate că soarta așa a vrut, poate destinul mi-a fost potrivnic și nu m-a lăsat atunci să-ți arăt adevăratele mele sentimente pe care tu însuți mi le trezeai, pe care tu însuți, cu gesturile tale mi le-ai sădit în suflet. Poate doar te-ai jucat de-a grădinarul, dar să știi că sămânța a fost bună, ea a răsărit, a crescut și s-a transformat într-o plantă de-o frumusețe unică, a înflorit... acum e  pe cale să se ofilească. Vino, așadar, de-o udă cu elixirul iubirii până nu-i târziu, vino și dăruiește înapoi ce primești, vino și lasă-mă să-ți inund viața cu dragoste și bucurie, primește-mă în sufletu-ți și voi sădi acolo tandrețea și gingășia primăverii, dulceața cireșelor de vară, nostalgia și culorile toamnei, aromele iernii, te voi ierta, voi da uitării trecutul, te voi iubi, hai să scriem împreună propria noastră poveste de dragoste și s-o atașăm acestei cărți, să fie a opta poveste...

Cu toată dragostea din lume,

D.

Articol participant la Spring SuperBlog 2013