Bună, dragilor! Mă numesc Rozy și sunt geanta preferată a deținătoarei mele (a fericitei mele deținătoare, aș zice eu). Poate că mă vedeți mai pricăjită, poate că nu sunt ca și acele genți superbe de la Reeija, cei care m-au provocat să vă spun povestea mea, dar am și eu șarmul și calitățile mele. Probabil că vreți să mă cunoașteți mai bine, așa că vă voi povesti în continuare despre viața mea și relația mea cu scumpa detinațoare, despre cum am ajuns în custodia ei, despre roul meu în viața ei, despre cum împărtășim sau nu secretele și asemănările dintre noi două.
Ne-am cunoscut într-o seară călduroasă de la sfârșitul lunii august 2012, ea căuta o geantă de mers la facultate, entuziasmată de începerea primului ei an de studentă, că vorba aia... lucruri noi la timpuri noi. De când am văzut-o intrând în magazin știam că voi ieși de acolo deodată cu ea. Și așa a fost! Ce bucuroasă a fost draga de mine! Își dorea tare mult o geantă roșie și cred că mă potrivesc de minune cu personalitatea ei. Parol că nu vă mint! Spun asta în primul rând pentru că am culoarea reprezentativă zodiei ei, ea este Leoaică și tare-i șade bine cu ceva roșu, aceasta este culoarea specifică unei persoane luptătoare, care nu se dă bătută cu una, cu două. De asemenea, consider că roșu inspiră feminitate, senzualitate și pasiune, asemenea unui trandafir, dar transmite și putere în același timp. Exact așa este și ea: tăria de caracter se îmbină cu inocența, cu feminitatea, adaugă un strop de pasiune în tot ceea ce face. În al doilea rând, consider că eu sunt exact ceea ce avea nevoie - vaaai, dar câtă modestie pe mine! - pentru că ea este o tipă practică, nu îi place să aibă și poșetă, și plasă pentru mâncărică, și mapă pentru caiete și alte pungi și punguțe atunci când merge la facultate și numărul de ore nu cere asta. Sunt doar eu! Adesea mă umple cu caiete, sendvișuri, sticla cu ceai și cu mărunțișurile ei. Iar asta mă bucură pentru că rămân doar eu în centrul atenției. După cum puteți vedea, sunt o geantă simplă, fără decorațiuni inutile pentru că la fel este și persoana care mă folosește, este o persoană care nu exagerează cu acesoriile și briz-briz-urile; și este sufletistă, înțelegătoare și cumpătată. Închizătoarea clasică este un simbol ce se regăsește si în personalitatea ei, în felul în care se îmbracă, adică ea nu ține neapărat să fie în pas cu moda, ea preferă o ținută casual simplă, nu preferă eticheta cu nume de firmă, preferă calitatea, confortul. Pot spune că sunt imaginea ei în oglindă.
De asemenea, eu îi știu toate secretele! Știu care sunt cosmeticele ei preferate, știu ce nuanță de ruj poartă, știu totul despre ea. Știu până și ce mănâncă. Dar ea, culmea, nu-mi cunoaște „micile secrete” și anume, în urmă cu câteva săptămâni a bruscat un caiet când l-a scos din compartimentul meu cel mare și mi-a agățat căptușeala. Deși am țipat cât m-au ținut curelele de durere, nu m-a auzit și am rămas multă vreme cu rana deschisă. Într-o zi a aruncat bateriile aparatului foto la întâmplare, taman în compartimentul bolnav, convinsă fiind că eu, Rozy a ei, sunt „sănătoasă”, dar eu haț! bateriile... Și păpate au rămas. Doamne cât m-am amuzat de ea văzându-i fața încruntată de la atâta scotocit, să-mi puște fermoarele de râs, nu altceva. Asta după ce cu câteva zile în urmă a întors pe dos toată casa ca le afle. Acest mister a fost dezlegat, dar mai există unul pe care nu vi-l spun. Hihihi, ce drăcușor mic sunt! Dar ce credeți, că am rămas nepedepsită? Nici vorbă! Într-o seară făcea cu mine pe chirurgul și a decis să mă bage la operație. Diagnosticul: hiperfractură a căptușelii. Un fel de hernie, cum s-ar numi la oameni... S-a înarmat cu un ac și ață și dă-i unul pe față, altul pe dos, unul pe față, altul pe dos și tot așa până s-a asigurat că nu mai ascund eu de ea nimic altceva. Dincolo de orice moment mai dificil, noi ne iubim mult și ținem una la cealaltă, îmi amintesc cât de supărată a fost când m-a frecat din greșeală cu fundul de un perete exterior al unei clădiri, de mi-a făcut tencuiala aia un gomaj în partea dorsală... mi s-a ciuruit toată vopseaua pe partea aceea. Tot Bloggeritza mea a rezolvat problema: m-a dat cu ojă roșie și gata! Și să nu vă prind că râdeți de mine! Ce? Voi nu v-ați zgâriat niciodată în părțile mai mult sau mai puțin sensibile? Voi nu vă puneți plasturi când pățiți așa ceva???
Acum parcă sunt obosită, aș merge într-o vacanță, dar îi sunt tare dragă stăpânei mele. Tot ceea ce pot să fac este să mă rog la sfinții genților să aibă grijă de mine că deja îmbătrânesc și nu mai țin pasul cu tinerica mea studentă... Sau să mă pensionez pe caz de boală?
Articol participant la Spring SuperBlog 2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu