Rețetă

Rețeta zilei: se pun 10 linguri de zâmbete, o lingură plină cu amintiri, un praf de sacrificiu, un strop de imaginație, încredere cât cuprinde și se amestecă până rezultă povestea dorită... Aceasta este rețeta mea pentru o prietenie de durată. Rezultatul se servește oricând, oriunde și nu are termen de valabilitate dacă se respectă întocmai ingredientele. Secretul constă în autenticitatea ingredientelor folosite, în dăruirea cu care făurești acest dulce sentiment.

Eu pot să mă consider norocoasă, rețeta mi-a ieșit și de aproape 13 ani am alături o persoană căreia pot să-i povestesc totul, ea la randu-i îmi povestește totul, altfel spus, dacă aveam dreptul și puterea de a-mi alege o soră cu siguranță aș fi ales-o pe ea. Ea este Bianca, fostă colegă de clasă, actuală și viitoare cea mai bună prietenă. 

Când ne-am cunoscut era dimineață, ne aflam în primii ani de viață, eram în zorii existenței noastre pe această lume. Aveam șapte ani, pe atunci eram ca niște gălușcuțe cu picioare și codițe și fără voia noastră am ajuns colege. În acea dimineață am început să ne plimbăm pe o cărare necunoscută până atunci, viața de școlar. Timpul a trecut repede. Parcă o pasăre ar fi furat tot timpul cu zborul aripilor sale, ca și cum ar fi vrut să ne păcălească și, cu acest scop, a dat înainte acele ceasornicului de pe templul zeului Cronos. Eram dintr-odată în clasa a VIII-a și drumurile noastre aveau să se despartă, dar n-a fost așa. Coridoarele liceului au urmat să fie martorele pozneleor noastre copilăroase, „inadecvate vârstei”. Dar ce e condsiderat a fi „adecvat vârstei”? De ce e greșit să păstrăm în suflet floarea inocenței atunci când limita bunuilui-simț nu este încălcată? De ce atunci când creștem trebuie să ne lepădăm de inocență, de plăcerea unui zâmbet izbucnit tocmai din farmecul acestei inocențe doar pentru că nu se potrivesc cu schemele rigide ale unei societăți în care, din păcate, pentru mulți a te maturiza înseamnă a ține țigara în mână sau a bea? Astfel, ea mă inspiră să fiu eu însămi, să mă bucur de fiecare răsărit ca de un miracol, să râd, să fiu veselă chiar și când sufletul îmi plânge. Mă inspiră chiar și literar vorbind pentru că în toți acești ani am cules buchete întregi de pățanii și le-am păstrat într-un cufăr ascuns în străfundurile sufletului ca pe cea mai de preț comoară ca, la un moment dat să scriem o carte despre ceea ce înseamnă o copilărie fericită, o prietenie adevărată, despre cum se poate trece peste anumite divergențe care au existat și între noi, bazându-ne pe acceptarea fiecăreia dintre noi așa cum suntem, cu calități și defecte, cu asemănări și deosebiri de caracter și nu numai.

Facultatea ne-a despărțit în cele din urmă, dar ea rămâne cea mai bună prietenă a mea. Și așa va rămâne pentru mult timp. Asta pentru că ea este ca vara în toată splendoarea şi exuberanţa ei, veselă precum culorile care îmbracă pajiștile, răspândește bucurie și căldură sufletească precum soarele de iulie, e spontană precum o ploaie de vară, iar râsul ei zgomotos umple orice încăpere ca un tunet văratec. Cu toate acestea ea încă păstrează o alură de delicatețe, de inocență nu doar prin chipul ei de îngeraș, ci și prin gesturi, prin vocea ei moale ca o adiere care îmi inspiră liniște, pace. Cu siguranță seamănă cu vara. E energică, plină de viață și mă molipsește mereu cu bunăstarea ei, nu ai cum să rămâi indiferent când îi auzi râsul colorat.

Sunt sigură că orice s-ar întâmpla pe viitor, chiar dacă destinul m-ar plasa la Polul Nord și pe ea la Polul Sud, pățaniile ne vor lega mereu. Dacă nouă nu ne stă în putere un asemenea efort, sunt sigură că amintirile noastre ar lua lopata, ar săpa în cununa de gheață a rigidității sociale, le-am pune într-un plic, le-am preda unor curieri cu totul și cu totul speciali prin puterea gândului lor, și s-ar întâlni fix în centrul Pământului, iar acolo șirul lung și dulce ca cireșele de mai al amintirilor noastre ar porni într-un dans al bucuriei. Dar oare cu curierii ce se va întâmpla după aceea? Mi-ar plăcea să știu dacă se vor întoarce. Încredințându-i coletul cu amintiri i-am văzut ecusonul. Îl chema Joli. Pe celălalt îl chema Don...

În final, trebuie să spun că cei doi „curieri” sunt imaginari, dar sunt simbolul încrederii, nu sunt altceva decât întruchiparea calității, a unui lucru bine făcut, e un fel de punct zero pentru a ilustra cum o firma cu tradiție știe să prețuiască valorile, nu au uitat că a celebra calitatea, valoarea, delicatețea și dăruirea pe care o pui la baza oricărui lucru temeinic e cel mai important lucru când vrei să realizezi ceva durabil. La fel și noi am reușit să clădim o prietenie specială pe o bază solidă din sinceritate, am pus apoi cărămidă pe cărămidă, fiecare reprezentând zilele petrecute împreună. Cărămizile le-am rostuit cu amintiri pentru a ne asigura că vom fi mereu ca niște surori. Dacă dimineața ne-a intersectat drumul, iar miezul zilei ne-a prins tot pe cărările prieteniei vom face tot posibilul să privim seara înstelată tot împreună, alături de celelalte persoane dragi din viața noastră... Să privim fiecare diamant încrustat pe catifeaua neagră a nopții și să spunem: Uite câte zâmbete am adunat de-a lungul prieteniei noastre!

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013